Istoria Frantei

 

De la Roma la revoluţie

 

Graniţele Franţei moderne sunt aproximativ aceleaşi ca cele din Galia antică, care a fost locuită de galii celtici. Galia a fost cucerită de Iulius Cezar în sec.1 Î.Hr. şi galii au adoptat limba romanilor (latina - din care s-a dezvoltat limba franceză). Creştinismul a apărut pentru prima dată în sec.II şi III D.Hr. şi s-a înrădăcinat aşa de bine în sec. IV şi V încât Sf. Gerome a scris despre Galia că era singura regiune "liberă de erezie".


În sec. IV D.Hr. graniţa de est a Galiei de-a lungul Rinului a fost invadată de triburi germanice, în special franci, de unde şi numele vechi de "Francie". Numele modern de Franţa derivă de la numele domeniului feudal a regilor Capetani ai Franţei din jurul Parisului. Francii au fost printre primii dintre Germanici care au cucerit Europa după căderea Imperiului Roman şi s-a convertit la creştinismul catolic: astfel Franţa obţine titlul de "Sora cea mai mare a Bisericii" (La fille ainee de L’eglise) şi francezii au adoptat aceasta ca o justificare pentru faptul că au fost numiţi "Regatul cel mai creştin al Franţei".


Existenţa unei entităţi separate a început cu Tratatul de la Verdun (843), cu divizarea Imperiului Carolingian Charlemagne în Francia Estică, Francia de Mijloc şi Francia Vestică. Francia Vestică acoperea aproximativ suprafaţa ocupată de Franţa modernă şi a fost precursoarea Franţei moderne.

 

Dinastia Carolingiană a condus Franţa până în 987, când Hugh Capet, Duce al Franţei şi Conte de Paris, a fost încoronat Rege al Franţei. Descendenţii săi, Capetanii Direcţi, Casa de Valois şi Casa de Bourbon au unificat ţara progresiv printr-o serie de rîzboaie şi moşteniri dinastice.

 

În 1337, în ajunul primului val al "Ciumei", Anglia şi Franţa au pornit războiul care va fi cunoscut ca Războiul de 100 de ani. Monarhia a ajuns la apogeu în decursul sec.XVII, pe timpul domniei lui Louis XVI al Franţei. În acea vreme Franţa avea cea mai mare populaţie din Europa şi a avut o influenţă imensă asupra politicii, economiei şi culturii europene. Franceza a devenit şi a rămas pentru o vreme, limba diplomatică în afacerile internaţionale. Ilumunismul a început în mare parte în cercurile intelectuale franceze, şi realizări ştiinţifice majore au fost realizate de oamenii de ştiinţă francezi în sec.XVIII. În plus, Franţa a obţinut posesiuni în cele două Americi, Africa şi Asia.

 

De la monarhie la republică

 

Monarhia a condus Franţa până la Revoluţia Franceză din 1789. Ludovic al XVI-lea şi soţia sa, Marie Antoinette, au fost executaţi în 1793, alături de alţi mulţi cetăţeni francezi. După o serie de scheme guvernamentale de scurtă durată, Napoleon Bonaparte a preluat controlul Republicii în 1799, devenind Prim Consul, şi mai târziu împărat a ceea ce este acum cunoscut ca Primul Imperiu (1804-1814). În decursul a câtorva războaie, armatele sale au cucerit mare parte a continentului Europa, cu membrii familiei Bonaparte puşi monarhi în noile regate formate.

 

După înfrângerea finală a lui Napoleon Bonaparte în 1815 în bătălia de la Waterloo, monarhia franceză a fost restabilită, dar cu noi reglementări constituţionale. În 1830, o revoltă civilă a stabilit Monarhia Constituţională de Iulie, care a durat până în 1848. Cea de a doua Republică a durat foarte puţin sfârşindu-se în 1852 când Louis-Napoleon Bonaparte a proclamat al 2-lea Imperiu. Louis-Napoleon a fost răsturnat, urmând înfrângerea în războiul Franco-Prusac din 1870 şi regimul său a fost înlocuit de cea de a treia Republică.

 

Franţa a avut colonii, sub diferite forme, începând cu sec.XVII şi pânî în anii 1960. În sec.XIX şi XX imperiul său colonial de peste mări a fost pe locul doi în lume ca mărime după Imperiul Britanic. La apogeul ei, între 1919 şi 1939, cel de al doilea imperiu colonial francez se întindea pe mai mult de 12.347.000 km². Incluzând Franţa metropolitană, suprafaţa totală aflată sub suveranitatea franceză a atins 12.898.000 km² în anii 1920 şi 1930, ceea ce înseamnă 8,6% din suprafaţa totală a lumii.

 


Franţa a fost o naţiune victorioasă în cele două războaie mondiale. Pierderile umane şi materiale în primul război au atins aproximativ pe acelea din cel de al doilea război, deşi doar o parte mică din teritoriul ei a fost ocupat în primul Război Mondial. Perioada interbelică a fost marcată de reforme sociale variate introduse de guvernul Frontului Popular. Ca urmare a campaniei dusă de Germania (campania Blitzkrieg) din timpul celui de al doilea Război Mondial Franţa metropolitană a fost împărţită, divizată într-o zonă de ocupaţie în nord şi Franţa Vichy, un regim marionetă loial Germaniei, în sud.

 


Cea de a patra Republică s-a format după cel de al doilea Război Mondial, şi în ciuda creşterii economice spectaculoase (Les Trente Glorieuses), s-a zbătut să-şi menţină statutul politic de stat dominant. Franţa a încercat să-şi menţină imperiul colonial, dar curând au venit necazurile. După încercarea din 1946 de a recâştiga controlul asupra Indochinei franceze s-a declanşat Primul Război Indochinez, care s-a terminat cu înfrângerea francezilor în Bătălia de la Dien Bien Phu în 1954.

 


După câteva luni, Franţa a avut de înfruntat un conflict şi mai mare în Algeria.
Dezbaterea cu privire la menţinerea sau nu a controlului asupra Algeriei, pe atunci cămin pentru peste un milion de europeni, a distrus ţara şi aproape că a fost adusă în pragul unui război civil. În 1958, a patra Republică slabă şi instabilă a cedat locul celei de a cincea Republică, care a avut o preşedenţie puternică. Charles de Gaulle a reuşit să ţină ţara unită în timp ce făcea paşi spre terminarea războiului. Războiul Algerian şi războiul civil franco-francez s-a încheiat cu negocieri de pace în 1962 fapt ce a dus la independenţa Algeriei.

 


În deceniile recente, reconcilierea şicooperarea Franţei cu Germania au fost importante în integrarea politică şi economică a viitoarei Uniuni Europene, incluzând introducerea monedei Euro în ianuarie 1999.

 


Franţa a fost în fruntea statelor membre ale UE încercând să exploateze momentul uniunii monetare pentru a crea o Uniune Europeană mai unită şi capabilă din punct de vedere politic, al apărării şi securităţii. Elşectoratul francez a votat împotriva ratificării Tratatului European Constituţional în mai 2005, dar următorul Tratat de la Lisabona a fost ratificat de Parlament în februarie 2008.

© HartaEuropa.com                                                               HartaEuropa homepage